Atașamentul – rol major în dezvoltarea copilului
Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay
Atașamentul la copii joacă un rol important în dezvoltarea cognitivă și emoțională.
Teoria atașamentului la copii, propusă de John Bowbly, psihiatru și psihanalist, medic pediatru la bază, a apărut prin anii ’60.
Acesta afirmă că nevoia de atașament este innascută, iar formarea atașamentului este definitorie până la vârsta de cinci-șase ani.
Atașamentul este o conexiune psihologică de durată, o relație emoțională bazată pe intimitate și afecțiune.
Imagine de chiplanay de la Pixabay
Bebelușii se nasc cu tendința de a manifesta anumite comportamente menite să îl ajute să obțină grija și atenția mamei: plânsul, zâmbetul, expresiile faciale.
Condiția care determină și conturează atașamentul nu este hrana, așa cum se credea, ci reactivitatea mamei la nevoile copilului, capacitatea ei de a se conecta la copil într-un mod consecvent, securizant.
Clarificarea atașamentului are loc în segmentul de vârstă 6-18 luni, când copilul dezvoltă preferințe pentru persoana care îl îngrijește, mama, bona, persoană semnificativă și prezentă constant în viața copilului.
Tot acum apare și protestul la separare de persoana de care s-a atașat.
Atașamentul a fost clasificat în patru stiluri, securizant, anxios, evitant și dezorganizat (cel mai greu de corectat).
Atașamentul securizant se pare că îl au 70% dintre copii și se caracterizează prin:
# manifestă anxietate de separare;
# reticență în prezența străinilor dacă este singur;
# devine fericit în prezența mamei;
# este fericit când mama se întoarce, el își vede de propriile activități și caută ocazional mama cu privirea, pentru a vedea unde este.
Conectarea emoțională are loc încă din perioada intrauterină.
În uter copilul este conectat și interacționează la întreaga viață emoțională a mamei.
În perioada intrauterină copilul traversează cele mai rapide schimbări și stochează emoții.
Este foarte important ca mamele să nu fie stresate, să nu trăiască stări de anxietate, să fie o sarcină dorită și așteptată, relația din cuplu să fie una securizată, mama să se simtă înțeleasă și protejată.
Există studii care arată că stresul experimentat de mamă în sarcină, schimbă rețeaua neuronală a creierului copilului!
Menținerea ideii că trebuie să fim exigenți cu copiii pentru că așa am fost crescuți și “uite ce bine am ajuns”, sau pentru a nu fi etichetați ca “părinți permisivi și indulgenți”, din nefericire încă există.
Poate că, am ajuns “bine” în ciuda unui comportament dur!
Dar, este posibil ca ceva care a funcționat pentru noi, să nu dea rezultate pentru copilul nostru.
Fiecare avem grade de sensibilitate și reziliență (capacitatea cuiva de a reveni la normalitate în urma unui șoc emoțional, economic, etc) diferite.
Componentul nepotrivit al uni copil trebuie corectat, cu sau fără instituirea pedepselor (depinde de stilul părintelui).
Pedepsele au efect pe termen scurt, iar consecințele pedepselor pot lăsa urme grave.
Oricât de încercați ar fi nervii noștri, trebuie să ne amintim că cei mici își doresc să aibă șansa să își “răscumpere” greșeala.
Avem obligația morală să le acordăm acest drept!
Pentru echilibru, trebuie să fim prompți cu complimente și recompense, să le apreciem succesele, pe cât suntem de prompți în instituirea și aplicarea pedepselor.
Rolul atașamentului este de a ne ajuta copilul să se simtă valoros, capabil, important.
Dacă nu îl recompensăm pentru ceea ce este, cum își dezvoltă stima de sine?
Mentalitatea de a săruta copilul doar când doarme “ca să nu i se suie la cap” este, trebuie să fie, depășită!
Doctorul Gordon Neufeld spune că cele mai bune aspecte de luat în seamă în educația copilului sunt:
# relația (contextul în care ne creștem copiii) ;
# emoția (ca răspuns natural nu ca problemă) ;
# joaca (esențială pentru o dezvoltare emoțională sănătoasă).
Copilul nu ne este inferior, este o ființă cu drepturi, are nevoie de iubire, protecție și ghidare, iar pentru a-l înțelege, uneori este bine să ne reamintim, să ne punem în locul lui.
Nu există părinți perfecți, dar poți deveni părintele de care copilul tău are nevoie, dacă ești atent cât de fericit este, dacă înveți să îl cunoști și descoperi.
Părinții trebuie să învețe să facă diferența între nevoi și privilegii, pentru a nu depăși linia fină între a fi un părinte care își susține și încurajează copilul și un părinte care îi permite orice.
Sancțiunile și limitele se aplică asupra privilegiilor.
Ținând cont de rolul atașamentului în dezvoltarea copilului, psihoterapeuta britanică Sue Johnson a scris cartea” Ține-mă strâns în brațe”.
Lecturarea acestei cărți poate fi un refresh asupra propriului stil de atașament folosit.
Pentru relații sănătoase cu cei din jur, cu copiii noștri dar și cu noi înșine, nu este (aproape) niciodată prea târziu să ne ocupăm de corectarea și îmbunătățirea stilului de atașament.
Material inspirat din “SmartLiving”