Gemeni și tantrum-uri

“Atunci când conștientizarea este adusă asupra unei emoții, puterea este adusă în viața ta.”- Tara Meyer Robson

Tantrum?! În Dex, cuvântul este inexistent! Cu toate acestea, este un fel de bau bau, un monstru înfricoșător, cu care copiii terorizează părinții.
Segmentul de vârstă în care se manifestă variază între 18 luni și 3 ani, dar sunt cazuri în care debutul este mai devreme, iar finalul pare că nu se vede.

Tradus din engleză, tantrum este un acces de furie, o izbucnire emoțională asociată cu suferința emoțională, caracterizată prin încăpățânare, plâns, țipăt, violență, sfidare, care poate fi însoțit de comportament violent, loviri, auto-loviri, pierderea controlului fizic. În tantrum, rezistența la pacificare este mare, fiind aproape imposibil să obții calmarea copilului!

Și totuși…

Cred că de modul în care părinții reușesc să gestioneze aceste manifestări, absolut normale de alt fel,   perioada nu se lungește, sau nu devine o stare de a fi a copilului.
Este important să fim aproape de copil, să ne menținem calmul (deși pare imposibil, simți că faci infarct), dar…, să fim fermi, să nu devenim executanții, majordomii, servitorii copilului aflat în criză!
Teama adultului de a nu lăsa copilul să plângă va fi foarte repede speculată de copil și se ajunge la un cerc vicios cu victime colaterale, frați, bunici, etc., cu complicații nedorite, pe termen lung.

Concret, în cazul copiilor noștri, cel mai frecvent tantrum-urile sunt declanșate pe fondul geloziei fraterne și a competiției pentru jucării.
Am sesizat că jucăria care declanșează criza, aproape inevitabil, o avem la dublu, dar…, nu ajută când vine criza…
Fiind gemeni, gestionarea situației este destul de complicată…
Debutul acestor stări a fost după 18-19 luni, dar s-a acutizat începând cu vârsta de 2 ani și 3 luni (când scriu au aproape 2 ani și 6 luni).

Personal procedez așa:
 îi așez pe fiecare pe câte un picior, chiar dacă refuză să se atingă unul pe celălalt, orice atingere accentuează criza!
Le respect dorința de a nu se atinge, dar spre final reușesc să îi fac să se mângâie, îmbrățișeze.
 plâns, țipăt, întreg arsenalul sunt în comun, dar fiecare pentru oful propriu, așa că vorbesc cu fiecare în parte.
 le explic, cu cea mai calmă și sigură voce posibil, că eu sunt mamă pentru amândoi, chiar dacă ei sunt unici. Trebuie să accepte și să înțeleagă că îi iubesc necondiționat, că supărarea pleacă mult mai repede dacă vorbim despre ea, iar nodul din gât și lacrimile dispar când comunicăm.
 orice ameliorare o folosesc pentru a distrage atenția, ne uităm pe cer, dacă suntem în balcon, sau pe stradă…
 îi încurajez să plângă cât au nevoie, să se descarce, le repet că lacrimile ne ajută, dar nu trebuie să le epuizăm, să le folosim inutil…
 folosesc orice prilej de a aduce în discuție subiecte despre emoții, cu numirea emoțiilor și accent pe emoția resimțită de ei, cu exemple din cărțile de acest gen, pe care le citim.
Au efect garantat, îi ajută să se oprească din plâns și să accepte propuneri de activități: citit, lego, desen pe tablă, carte cu puzzle, ce le face plăcere.

Pentru mine sunt de real folos aceste cărți, le recomand, sper să vă ajute în relația cu copiii voștri.
Seara la culcare citim două, fiecare își alege câte o carte.

Cel mai dificil este când tantrum-ul apare la amândoi și sunt singură, fără un alt adult…
Este imposibil de descris!

Situații cu tăvălit, lovituri  sau auto-loviri au fost rare până acum și din fericire doar în episoade cu manifestări la unul singur, nu la ambii în același timp.
În acest caz, aștept până acceptă să îl iau în brațe, continui să îi vorbesc calm, ferm, încerc să nu pierd contactul vizual.
După ce reușesc să îl am în brațe, în funcție de motivul supărării, aplic cam același tipar de mai sus, cu accent pe individualizare: ești un copil puternic, îmi place la tine că ești curajos, ești unic și iubesc culoarea ochilor tăi ca două mure, etc.
Înțeleg supărarea ta, îmi pare rău că treci pin așa ceva, îți amintești, Sara avea un motiv întemeiat, tu ce motiv ai, hai să vorbim…